Un punct de vedere cu privire la temeiul constituţional invocat de Guvernul Emil BOC în privinţa reducerii salariilor din sectorul bugetar şi a pensii

După cum se cunoaşte, Guvernul Emil BOC intenţionează să-şi asume răspunderea în faţa Parlamentului cu privire la un proiect de lege privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. În esenţă, prin proiectatul act normativ, Executivul în funcţie al României îşi propune să diminueze cu 25% toate veniturile salariale şi asimilate, plătibile din bugetul de stat şi, respectiv, cu 15% pensiile plătibile din bugetul asigurărilor sociale de stat. Iar motivaţiile economice sunt aparent de contestat: necesitatea restabilirii echilibrului bugetar al ţării noastre, diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor publice şi, nu în ultimul rând, ieşirea României din criza economică în care se găseşte.
Rămâne însă problematic temeiul juridic la care intenţionează a se raporta Guvernul Emil BOC în încercarea sa de a legitima măsura reducerii salariilor şi a pensiilor plătite din resurse ale bugetului consolidat al statului; este vorba despre art. 53 din Constituţia României. Acest text are următorul conţinut:
„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Justificarea constituţională de care Guvernul de azi al României încearcă să se prevaleze spre a determina, pe calea unei legifărări excepţionale, o scădere cu 25% a salariilor personalului bugetat şi cu 15% a pensiilor din sistemul public este neconvingătoare. Putem fi de acord cu raţiunile economice care au determinat Guvernul să recurgă la astfel de măsuri, însă climatul legislativ contemporan obligă Executivul din România, în această privinţă, la o libertate de mişcare extrem de redusă.

Din capul locului, nu poate fi omis faptul că România este parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la Protocoalele adiţionale, între care – pentru subiectul abordat – de importanţă majoră ni se înfăţişează a fi Protocolul nr. 1 la Convenţie privitor la Protecţia proprietăţii. Potrivit acestui din urmă text, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.

În jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor a fost stabilit faptul că noţiunea generică de „bun” acoperă şi dreptul unei persoane asupra unei creanţe (Hotărârea pronunaţată în Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreatis), inclusiv a uneia de natură salarială; dreptul de a fi beneficiar al unei prestaţii sociale pentru persoanele fără nici un venit (Hotărârea Gaygusuz); dreptul la o pensie de bătrâneţe (Hotărârea Büchen); dreptul la o pensie pentru văduvi (Hotărârea Willis). În alți termeni, în optica instanței de contencios european umanitar, noţiunea de „bun” are un înţeles extrem de larg şi încorporează orice interes al unei persoane de drept privat, care are o valoare economică.

În faţa cerinţelor normative şi a notelor jurisprudenţiale mai-sus arătate, credem că Guvernul României nu poate aduce atingere salariilor şi, respectiv, pensiilor în plată fără respectarea dispoziţiilor art. 15 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 15 paragraful 1 din Convenţie, în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, „în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”. La rândul său, paragraful 3 al aceluiaşi art. 15 din Convenţia Europeană adaugă următoarele: „Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile”.

Invocarea de către Guvernul Emil BOC a nevoii restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu se poate constitui într-un veritabil temei pentru a legitima reducerea salariilor şi a pensiilor plătibile din resurse ale bugetului public.
Din punctul nostru de vedere, criza economică, un prea ridicat cuantum al cheltuielilor publice ori dezechilibrul bugetar nu sunt circumstanţe anume prevăzute în cuprinsul art. 53 din Constituţia României şi nici nu credem că pot fi asimilate cu situaţiile excepţionale menţionate în cuprinsul acestui text fundamental. În aceste condiţii, rămâne de stabilit dacă art. 15 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se poate constitui un just temei pentru a justifica intervenţia brutală a Guvernului Emil BOC în sensul diminuării salariilor şi, respectiv, a pensiilor plătite din fonduri publice.
După cum s-a observat de către un reputat profesor, art. 15 din Convenţia Europeană instituie o clauză derogatorie, în virtutea căreia un Stat – parte la Convenţie – poate aprecia că se găseşte în una din circumstanţele excepţionale enumerate de acest text şi, în consecinţă, se poate deroba temporar „de obligaţiile referitoare la drepturile omului” ; numai că, nici măcar în situaţii excepţionale, „statul nu dispune de puteri arbitrare în materie”, iar o eventuală invocare de către un Stat parte la Convenţie, a dispoziţiilor art. 15 din conţinutul acestui document nu poate avea ca efect suprimarea obligaţiilor care incumbă Statului în cauză şi care decurg dintr-un text al Convenţiei sau a unui Protocol adiţional. Recurgând la clauza derogatorie instituită prin art. 15 din Convenţie, un Stat parte la acest document intenţionează să „substituie legalităţii normale (subl.n.) o legalitate excepţională, adaptată circumstanţelor (subl.n.)”. Numai că – şi acest lucru a fost omis de către Guvernul Emil BOC! – recurgerea de către un stat la clauza derogatorie, de derobare faţă de obligaţiile asumate prin Convenţie şi prin Protocoalele adiţionale este subordonată unei condiţii formale pe care Executivul de la Bucureşti nu a satisfăcut-o, şi anume informarea organului administrativ competent, constituit la nivelul Consiliului Europei. În acest sens, Curtea Europeană a pronunţat o decizie împotriva Turciei care a recurs la conţinutul art. 15 din Convenţie în considerarea unor împrejurări cu adevărat dramatice – acutizarea comportamentelor de tip terorist în sud-estul teritoriului său; credem însă că situaţia de astăzi a României nu poate fi nici măcar comparată cu cea a Turciei, ţară care a fost silită să recurgă la instituirea prealabilă a stării de urgenţă pe o porţiune determinată a teritoriului său.
În contextul mai-sus descris, în legătură cu atitudinea Guvernului Emil BOC faţă de diminuarea drastică a salariilor şi a pensiilor plătibile din fonduri publice, credem că se ridică o primă majoră întrebare: Recugând la dispoziţiile art. 53 din Constituţie, spre a-şi motiva demersul cu implicaţii exclusiv economice, oare Guvernul României nu ar fi trebuit să se asigure că, în prealabil, pe teritoriul ţării ar fi trebuit să fie instituită starea de asediu ori cea de urgenţă?

În al doilea rând, nu poate fi omis nici faptul că atunci când un Stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului intenţionează să recurgă la prevederile de excepţie ale art. 15, respectivul Stat trebuie să dovedească că se găseşte în condiţii cu totul excepţionale. Astfel de condiţii ar trebui să fie reprezentate de existenţa unui pericol grav şi iminent ori deja prezent, care are aptitudinea (capacitatea) de a suprima ori afecta extrem de grav viaţa naţiunii ori existenţa însăşi a statalităţii ori ordinea constituţională consacrată. Nu credem că Guvernul Emil BOC poate dovedi, într-o manieră convingătoare, faptul că România se găseşte într-un astfel de pericol grav.

Potrivit art. 2 din cuprinsul Ordonanţei de Urgenţă cu nr. 1/1999 priovind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă, „starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al tarii, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia iminenţei unei acţiuni sau inacţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau integrităţii teritoriale”. La rândul său, art. 3 din cuprinsul aceluiaşi act normativ adaugă următoarele: „Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de ordine publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, în următoarele situaţii:
a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale, ceea ce face necesară apărarea instituţiilor statului de drept şi menţinerea sau restabilirea stării de legalitate;
b) iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora”.
În sfârşit, în conformitate cu prevederile art. 4 din actul normativ citat în acest loc, „pe durata stării de asediu şi a stării de urgenta, proporţional cu gravitatea situaţiei ce a determinat instituirea acestora şi numai dacă este necesar, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, cu acordul ministrului justiţiei”.

Din punctul nostru de vedere, despre condiţiile instituirii stării de asediu nu poate fi vorba astăzi în România. Rămâne de stabilit dacă, în prezent, România se găseşte în astfel de circumstanţe încât să fie justificată recurgerea la măsuri caracterizante pentru starea excepţională de urgenţă.
Un efort analitic, desfăşurat în acest scop, nu este facil şi presupune aprecieri prea puţin specifice dreptului normativizat. Analiza poate pleca însă de la următoarea întrebare-premisă: Diminuarea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor plătibile din fonduri bugetare poate determina, după caz, salvgardarea democraţiei constituţionale, conservarea instituţiilor statului de drept ori menţinerea sau restabilirea stării de legalitate? Un astfel de demers este apt să înlăture perspectiva unui dezastru ori a unui sinistru sau să limiteze ori să înlăture efectele deja produse ale unor astfel de evenimente?
În încercarea de a răspunde la întrebări de genul celor formulate, nu poate fi ignorată poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţă care a avut ocazia să se pronunţe asupra unor astfel de delicate chestiuni. Este în afara oricărei îndoieli faptul că Statul parte la Convenţie nu poate scăpa controlului pe care Curtea de la Strasbourg îl poate exercita asupra manierei ori formelor prin care respectivul Stat recurge la dispoziţiile art. 15 din Convenţie. Dacă am nega posibilitatea unui efectiv control, am ajunge la concluzia că orice Stat parte la Convenţia Europeană ar putea suprima pe teritoriul său – în mod discreţionar – „principiul preeminenţei dreptului” şi ar putea determina „prevalenţa raţiunii de stat asupra raţiunii democratice” (F. Sudre, op. cit., p. 177). Curtea Europeană a insistat asupra faptului că un atare control este imperios necesar; prin intermediul său, s-ar putea stabili dacă şi în ce măsură un Stat parte la Convenţie, care s-a prevalat de clauza excepţională instituită prin art. 15, a conciliat într-o adecvată manieră „două imperative contradictorii: protecţia drepturilor individuale şi apărarea societăţii democratice sau a vieţii naţiunii” (F. Sudre, op. cit., p. 178). Această adecvată împăcare între două interese aparent de neconciliat poate fi măsurată prin verificarea a două elemente specifice măsurilor excepţionale pe care, în virtutea art. 15 din Convenţie, un Stat parte le-a adoptat, şi anume: scopul măsurii derogatorii şi motivul măsurii derogatorii.

În privinţa scopului măsurii excepţionale asumate de un oarecare Stat parte la Convenţie, instanţa de contencios european umanitar s-a pronunţat în Cauza Lawless contra Republica Irlanda, ocazie cu care s-a stabilit faptul că atunci când vine vorba despre măsuri derogatorii, cu caracter excepţional, Statul trebuie să acţioneze astfel încât să fie protejate valorile enumerate de art. 15 din Convenţie (cum ar fi, spre pildă, viaţa naţiunii) şi nu o oarecare utilitate publică. Iată o poziţie care vulnerabilizează puternic poziţia Guvernului României în privinţa motivaţiilor de care acesta se prevalează în luarea măsurilor de reducere a salariilor şi a pensiilor plătibile din bugetul consolidat al statului. Credem că premisa jurisprudenţială enunţată deschide calea formulării a două întrebări (ce nu se vor a fi pur retorice), şi anume: 1. Menţinerea acestor salarii şi, respectiv, a acestor pensii la nivelul în plată pune în pericol viaţa naţiunii? Răspunsul nostru: cel mai probabil, nu. 2. Reducerea salariilor şi a pensiilor plătibile din fonduri publice, cu 25% şi, respectiv, cu 15% răspunde unei simple utilităţi publice, constând în nevoia resimţită de orice guvern, indiferent de culoare lui politică, de a depăşi un deficit bugetar apăsător pentru viaţa economică a unei ţări? Răspunsul nostru: cel mai probabil, da. Numai că – în atare condiţii – aşa cum şi Curtea a stabilit, recursul la clauza derogatorie, instituită de art. 15 din Convenţie, nu mai este nici măcar o conduită acceptabilă, ci glisează spre un comportament total impardonabil. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, dacă am admite că utilitatea publică (sau – în termenii dreptului românesc – interesul public) justifică luarea unor măsuri de reducere a veniturilor curente (normale) şi, în cele mai multe cazuri, cu caracter exclusiv pentru largi categorii de populaţie, am ajunge la concluzia că, pentru aceleaşi raţiuni, puterea politică (ori care ar fi ea) ar putea restrânge libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei, exerciţiul drepturilor sindicale ori dreptul la sănătate sau la un mediu natural sănătos. În fond şi la urma urmei, indiferent de anvergura ori de gravitatea ei, devine scuzabilă. Ne gândim, spre pildă, la faptul că deficitul bugetar ar putea fi acoperit din traficarea de către Statul Român a unor arme sau din găzduirea pe teritoriul său, a unor depozite de deşeuri radioactive. Fireşte că oricare dintre măsurile de acest tip pun ele însele în pericol viaţa naţiunii şi nu au cum să conducă la salvgardarea ei. Remarcăm în contextul dat şi faptul că potrivit art. 2 alin. 1 lit. r) din Legea cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin interes legitim public (noţiune echipolentă cu cea de utilitate publică, folosită de jurisprudenţa Curţii Europene) se înţelege „interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”. Este evident pentru oricine că în cuprinsul înşiruirii pe care o face textul de lege anterior citat nu se regăseşte şi valoarea numită diminuarea deficitului bugetar sau, în alţi termeni, reechilibrarea bugetară a statului, motiv pentru care credem cu tărie că justificările Guvernului Emil BOC, ţinând de cauzele pentru care se impune diminuarea veniturilor salariale sau a celor din pensii plătite din fonduri publice, nu au cum să reziste, găsindu-se ele însele în inadvertenţă cu interesul public de care Executivul încearcă (în mod nefericit) să se prevaleze.

Cât priveşte motivul măsurii excepţionale, pe care un Stat parte la Convenţia Europeană îl poate avea în vedere, spre a se prevala de dispoziţiile art. 15 din Convenţie, instanţa de la Strasbourg a arătat cu claritate următoarele: clauza derogatorie, instituită prin art. 15 din Convenţie, poate fi utilizată de un Stat parte numai „în caz de război sau de pericol public” iminent (F. Sudre, op. cit., p. 178). Acest din urmă pericol este definit de către instanţa europeană ca fiind o „situaţie de criză sau de pericol excepţional şi iminent, care afectează populaţia în ansamblu şi constituie o ameninţare la adresa vieţii organizate a comunităţii ce alcătuieşte statul” (Cauza Lawless contra Republica Irlanda). Sunt date ca exemple, în acest sens, fenomene naturale, sociale şi politice precum: catastrofa ori calamitatea naturală; insurecţia armată; răscoala sau lovitura de stat; amploarea violenţei de tip terorist (ilustrative, în acest sens, rămân Cauzele Aksoy contra Turcia şi Demir contra Turcia).

La cele două elemente deja prezentate, se adaugă un al treilea : ca măsura cu caracter excepţional, derogator să respecte principiul proporţionalităţii.
Satisfacerea acestui principiu reclamă şi implică, caracterul absolut necesar al măsurii asumate, strict indispensabil pentru a putea face faţă pericolului public care a ocazionat luarea măsurii şi pentru a readuce Statul în situaţia funcţionării normale. În mai puţine cuvinte, Statul parte la Convenţie poate institui măsuri derogatorii de la textele acestui document (precum şi de la cele cuprinse în Protocoalele adiţionale) „numai în măsura în care situaţia impune acest lucru”. După cum observa un reputat profesor francez, „statul nu poate, în baza articolului 15, să suspende drepturile şi libertăţile garantate decât în măsura în care exercitarea acestora ar fi de natură să-l împiedice să facă faţă pericolului public: trebuie să existe o legătură concretă între măsura derogatorie şi ameninţarea care planează asupra vieţii naţiunii”. Din această perspectivă, justificarea Guvernului Emil BOC, de reducere a salariilor şi, respectiv, a pensiilor bugetate nu îşi găseşte nici o justificare. Dimpotrivă. Încalcă flagrant dispoziţiile art. 15 din Convenţie şi este întrutotul străină conţinutului şi finalităţilor avute în vedere de art. 53 din Constituţia României. În fond şi la urma urmei, reducerea veniturilor salariale şi a pensiilor plătite din fonduri publice au – în planul riguros, al logicii juridice – semnificaţia unei suspendări parţiale a exercitării dreptului la încasarea salariului şi, respectiv, la cea a pensiei. Mai mult decât atât, o atare reducere conduce, fără nici o îndoială, la diminuarea puterii de cumpărare a populaţiei şi se constituie – chiar pentru acest motiv – într-un solid motiv de tulburare a ordinii sociale; viaţa naţiunii – valoare la care Curtea Europeană se raportează, spre a justifica recursul unui Stat parte la Convenţie, la clauza derogatorie, instituită prin art. 15 – este ea însăşi periclitată prin reducerea veniturilor cu caracter exclusiv pentru cea mai mare parte a beneficiarilor îndreptăţiţi; o atare măsură este dătătoare de frustrări sociale, poate conduce la apariţia sentimentelor de insecuritate colectivă şi poate genera în mentalul de grup, impresia că omul de rând este supus spectrului foamei. Este adevărat că jurisprudenţa Curţii Europene s-a calat pe ideea că Statelor părţi la Convenţie trebuie să li se recunoască o marjă de apreciere în interpretarea textelor convenţionale şi că, în virtutea acestei marje, instanţa europeană a fost dispusă să rezerve Statelor membre ale Consiliului Europei un soi de drept de opţiune, în a alege impunerea acelor soluţii pe care le apreciază necesare, spre a salva naţiunea sau, după caz, statalitatea lor (cu tot ceea ce presupune aceasta: regim politic, formă de guvernământ, drept aplicabil, independenţă, suveranitate ori integritate teritorială). Însă mijloacele folosite de autorităţile naţionale, spre a depăşi o eventuală stare de pericol în care se găseşte Statul la un moment dat, nu pot fi lăsate la îndemâna exclusivă a acestora. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în măsura în care atare mijloace se dovedesc neinspirate, s-ar putea ajunge la situaţia în care măsura luată se dovedeşte inadecvată, prin caracterul său vădit disproporţionat raportat la gravitatea situaţiei în care Statul se găseşte. Or, în această situaţie, Curtea Europeană şi-a rezervat dreptul de a acţiona, la nevoie sancţionator. Dacă o măsură ce se doreşte a fi salvatoare pentru viaţa naţiunii ori pentru existenţa statului este – prin natura ei – generatoare de majore tensiuni sociale (având în vedere ponderea angajaţilor din sectorul bugetar al României precum şi numărul ridicat de pensionari, ale căror drepturi sunt plătite din bugetul asigurărilor sociale de stat), ea nu are cum să fie proporţională cu gravitatea situaţiei care a determinat luare unei astfel de măsuri. În astfel de circumstanţe, Guvernul Emil BOC încearcă să se strecoare şi, implicit să aleagă, între două pericole care – prin comparaţie – nu au cum să fie de aceeaşi anvergură: 1. un deficit bugetar ridicat; 2. o determinare la revoltă socială a celor afectaţi de măsurile luate. Şi cum România nu se găseşte nici în stare de război, nici în stare de asediu şi, evident, nici în stare de urgenţă, este foarte clar faptul că măsura reducerii brutale a drepturilor salariale şi a pensiilor din sectorul public, rămâne a fi una disproporţionată raportat la gravitatea pericolului (posibil) la care este astăzi expusă România.
Se adaugă la cele deja arătate şi faptul că – din perspectiva dreptului în vigoare – cazul României, în acest registru al discuţiei, este unul aparte.
Mai multe texte ale Constituţiei rămân potrivnice măsurilor intenţionate de Guvern, de diminuare a salariilor şi a pensiilor plătibile din bugetul consolidat al statului. Astfel, art. 44 alin. 1 fraza I teza a II-a din Legea noastră fundamentală stabileşte faptul că „creanţele asupra statului sunt garantate”, iar alin. 4 teza I a aceluiaşi text stabileşte cu claritate faptul că naţionalizarea este interzisă. La acestea, se adaugă şi faptul că potrivit art. 42 alin. 1 din Constituţia României, „munca forţată este interzisă”; apoi, alin. 2 lit. c) al aceluiaşi text adaugă: „nu constituie muncă forţată […] prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”.
Având în vedere ambientul legislativ mai-sus enunţat, este evident faptul că reducerea salariilor şi a pensiilor plătite din fonduri bugetare este o conduită neconstituţională, şi pentru următoarele motive:
a) personalul bugetar şi persoanele pensionate în regimul asigurărilor sociale de stat sunt titularii unui drept de creanţă împotriva Statului, iar acesta din urmă – în calitate de (perfid) debitor – s-a derobat parţial de obligaţiile de plată ce-i incumbau, deşi norma constituţională de sub art. 44 alin. 1 fraza a II din Legea fundamentală a României, îl obligă să garanteze onorarea obligaţiilor ce-i incumbă în această calitate – de plătitor al salariilor şi al pensiilor bugetate; din această perspectivă, Statul Român ar fi avut doar posibilitatea amânării (pentru un interval de timp rezonabil) plata drepturilor salariale şi a pensiilor exigibile din fonduri publice, dar este întrutotul lipsit de posibilitatea de a refuza, în parte, plata unor astfel de drepturi;
b) diminuarea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor plătibile din bugetul consolidat al statului valorează naţionalizare parţială, conduită anume interzisă de art. 44 alin. 4 teza I din Constituţie;
c) reducerea drepturilor salariale bugetate îl supune pe angajatul din sectorul public (supus unei astfel de măsuri) la muncă forţată, căci 25% din munca prestată (pe parcursul perioadei de referinţă, de o lună calendaristică) urmează a fi neplătită; din această perspectivă, măsura Guvernului Emil BOC este potrivnică art. 42 alin. 1 din Legea fundamentală a României;
d) nici chiar impunerea prin lege a reducerilor salariale intenţionate de către Executivul de la Bucureşti, nu salvează viciul de neconstituţionalitate de care sunt afectate – în materialitatea lor – măsurile intenţionate de Guvern; art. 42 alin. 2 lit. c) din Constituţia României stabileşte faptul că „nu constituie muncă forţată […] prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”; în măsura în care diminuarea drepturilor salariale şi a pensiilor plătibile din fonduri bugetare se întemeiază – potrivit punctului de vedere exprimat public de către Primul-ministru Emil BOC – pe art. 53 din Constituţie, evident că România nu se mai găseşte în circumstanţele normale avute în vedere de art. 42 alin. 2 lit. c) din Legea nostră fundamentală; prin urmare, fără o prealabilă declarare a vreunei stări excepţionale (stare de urgenţă, stare de asediu sau stare de război), Guvernul intenţionează să impună restrângeri de drepturi fundamentale, deşi – formal – România se află în împrejurări normale de organizare şi funcţionare a statului.

Nu putem ignora faptul că, potrivit jurisprudenţei europene, măsurile derogatorii pe care un Stat parte la Convenţie le adoptă în baza art. 15, „trebuie să fie compatibile cu celelate obligaţii ce derivă din dreptul internaţional” (F. Sudre, op. cit., p. 180).
Or, raportat la criteriul mai-sus menţionat, este de notat faptul că România este parte semnatară a Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Potrivit art. 7 lit. a) din acest Pact, „Statele părţi […] recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi […] remuneraţia care asigură tuturor lucrătorilor cel puţin […] un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, fără nici o distincţie” şi „o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact”. La rândul său, art. 9 din acelaşi document adaugă parcimonios: „Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială […]”.
Astfel stând lucrurile, este evident faptul că diminuarea veniturilor salariale şi a pensiilor plătibile din venituri bugetare, este o măsură care contravine flagrant obligaţiilor pe care şi le-a asumat România prin ratificarea Pactului mai-sus menţionat. În aceste condiţii, apreciem că – în realitate – diminuarea cuantumului drepturilor salariale finanţate din resurse bugetare, făcută cu scopul de a degreva Statul Român de obligaţia dublu asumată (prin Constituţie şi prin Pactul internaţional cu privire la drepturile sociale, economice şi culturale), aceea de a plăti integral aceste drepturi, încalcă dreptul inderogabil la asigurarea resurselor necesare unui trai decent, respectiv a vieţii de zi cu zi. În faţa unui atare argument, invocarea art. 53 din cuprinsul Constituţiei este, din nou, sortită unui evident eşec. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţia României, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

În sfârşit, nu poate fi ignorat nici faptul că, prin Constituţie, statul şi-a asumat obligaţia de a asigura cetăţenilor săi un nivel de trai decent. Astfel, art. 47 din Legea noastră fundamentală are următorul conţinut:
„(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.
Este adevărat că acest text constituţional se rezumă la a enunţa drepturile de natură socială rezervate cetăţenilor şi nu stabileşte detalii privitoare la cuantumul ori dimensiunea lor; însă acelaşi text indică scopul pentru care statul şi-a asumat obligaţia de a onora, în mod adecvat, aceste drepturi, şi anume asigurarea în beneficiul cetăţenilor, a unui nivel de trai decent. Apreciem astfel că reducerea drepturilor salariale şi a pensiilor plătibile din fonduri publice aduce o serioasă atingere dreptului fundamental la un nivel de trai decent, în condiţiile în care, veniturile salariale şi, respectiv, pensiile reprezintă singurele (exclusivele) venituri pentru categoriile de populaţie vizate. Un alt argument pentru observarea caracterului neconstituţional a măsurilor intenţionate de Guvernul Emil BOC.


Prof. univ. dr. Radu I. MOTICA,
Decanul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative a
Universităţii de Vest din Timişoara

Lect. univ. dr. Cristian CLIPA,
Cancelarul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative a
Universităţii de Vest din Timişoara